Romanian Principalities until 1878

Romanian Principalities

From Wikipedia, the free encyclopedia

Jump to: navigation, search

It has been suggested that this article or section be merged into Danubian Principalities. (Discuss)

Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei United Principalities of Wallachia and Moldavia ← ← 1859 – 1881 → Flag (after 1866) Coat of arms (after 1866) Motto Romanian: Toti in unu Latin: Nihil Sine Deo (after 1866) Anthem Romanian: Hora Unirii (unofficial) Romanian: Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor (since 1862) The United Principalities until 1878 Capital Bucharest and Iaşi Bucharest (after 1862) Language(s) Romanian Religion Eastern Orthodox Government Monarchy Domnitor - 5 January/24 January 1859 – 11 February 1866 Alexandru Ioan Cuza - 10 May 1866 – 15 March 1881 Carol I Prime minister Barbu Catargiu Nicolae Kretzulescu Mihail Kogălniceanu Ion C. Brătianu Historical era 19th century - Treaty of Paris (1856) 1856 - Personal union under Alexandru Ioan Cuza 24 January 1859 - First common Government under Prime-Minister Barbu Catargiu 22 January 1862 - Statute expanding the Paris Convention 10 May 1864 - overthrow of Cuza 11 February 1866 - Charles I of Hochenzollern elected Prince 10 May 1866 - Kingdom proclaimed 15 March 1881 - War of Independence 1877-1878 Currency leu (since 1867)

Romanian Principalities is a historical term designating the pre-modern principalities of Wallachia and Moldavia, which alongside Transylvania form the basis of the present Romania. The term can be dated back to the beginnings of the modern Romanian historiography in the mid 19th century,¹ being subsequently used by Romanian historians alternatively with the term “Romanian Lands”. In English, the term Romanian Principalities can be documented from the second half of the 19th century. More rarely, the term encompasses Transylvania as well. For the epoch between the late 18th century and 1860s, an alternative name for

“Romanian Principalities” is Danubian Principalities.

the term encompasses Transylvania as well. For the epoch between the late 18th century and 1860s, an alternative name for “Romanian Principalities” is Danubian Principalities.

The term “Romanian Land” can be documentary traced to the early 16th century, as the Neacşu’s Letter and chancellery documents indicate that the autochthon name of Walachia was Romanian Land (Rom.: Ţara Românească). Humanists traveling to or living in Transylvania, Moldavia and Walachia note as early as 16th century that the inhabitants call themselves Romanians.²

A common Romanian ethno-linguistic area embracing Wallachia, Moldavia, and Transylvania is mentioned by the chronicler Miron Costin in the 17th century. ^[1]

In the first half of the 18th century the erudite prince Dimitrie Cantemir systematically uses the term “Romanian Lands” for designating the three Principalities inhabited by Romanians.^[2]

The designation of the principalities of Walachia and Moldova under the term Romanian Principalities has more than an ethno-linguistic reason. Structural similarities in politics, state organization, social and cultural life, and most of all the fact of sharing Eastern Christianity led historians to coin and use this term.

[edit] Notes

¹ Among the first to use the term Romanian Principalities in scholarly works were Nicolae Bălcescu and Mihail Kogălniceanu, followed by historians such as Alexandru Dimitrie Xenopol, Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu, and Nicolae Iorga.

²

• Tranquillo Andronico writes in 1534 that Romanians (Valachi) “now call themselves Romans”.^[3]
• In 1532 Francesco della Valle travelling to Transylvania, Walachia and Moldavia notes that RomaniansRomani) and “they call themselves in their language Romanians (Romei)”. He even cites the sentence “Sti rominest ?” (“do you speak Romanian ?” for originally Rom.: “ştii româneşte ?”).^[4] preserved the name of the Romans (
• Pierre Lescalopier notes in 1574 that those inhabiting Walachia, Moldavia and the most part of Transylvania say to be descendants of Romans, calling their language “romanechte” (French transcription for Romanian româneşte – Romanian). ^[5]
• Ferrante Capeci writes around 1575 that the inhabitants of those Provinces call themselves “Romanians” ^[6]
• Giorgio Tomasi writes in the late 1500s that in Transylvania live few others than Wallachian, who don’t want to be called otherwise as “Romanischi”, praising themselves to have Roman origins. ^[7]
• Orichovius (Stanislaw Orzechowski) notes as early as 1554 that “in their own language, Romanians are called Romin, after the Romans, and Walachs in Polish, after the Italians”. ^[8]
• The Transylvanian Saxon Johann Lebel confirms in 1542 that common Romanians call themselves “Romuini”, ^[9]
• Anton Verancsics writes around 1570 that Romanians living in Transylvania, Moldavia and Walachia call themselves Romans (Romanians). ^[10]
• Reporting in 1699 about the Romanians of Transylvania, Martinus Szent-Ivany cites Romanian expressions like “We too are Romanians” (“Sie noi sentem Rumeni”, for originally Rom.: “Şi noi suntem români”) and “We are of Romanian blood” (“Noi sentem di sange Rumena”, for originally Rom.: “Noi suntem de sânge român”). ^[11]

[edit] References

1. ^ “Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit (….) tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. (…) Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.” In De neamul moldovenilor, 6th chapter
2. ^ “Hronicon a toată Ţara Românească (care apoi s-u împărţit în Moldova, Ţara Munteniască şi Ardealul) …”, D. Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, in Operele Principelui Dimitrie Cantemir, Academia Română, Bucureşti, 1901, p.180
3. ^ “nunc se Romanos vocant” A. Verres, Acta et Epistolae, I, p. 243
4. ^ “…si dimandano in lingua loro Romei…se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano,…” Cl. Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, in Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1- 90
5. ^ “Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur…Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c’est-à-dire romain … “ Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, fol 48 in Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievala, IV, 1960, p. 444
6. ^ “Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli…” in Maria Holban, Călători străini despre Ţările Române, vol. II,p.158 – 161
7. ^ Maria Holban, Călători străini despre Ţările Române, vol. II,p.158 – 161
8. ^ “qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” St. Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi, in I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555
9. ^ “Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur…/Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti”, Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11 – 12
10. ^ „…Valacchi, qui se Romanos nominant…„ “Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno…“ De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae, in Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120
11. ^ “Valachos…dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano” in Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39

http://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_Principalities

http://en.wikipedia.org/wiki/Special:Search/Map_of_Romania_1929

Biserica Ortodoxa in Norwich

am  Am reusit sa gasesc o biserica ortodoxa in Norwich,o biserica ortodoxa greaca! Ce ma bucur!!!!! Ma pot duce deseara la inviere!!!!!

Pentru doritori ,gasiti aceasta biserica la adresa:

NORWICH

The Greek Orthodox Church of the Mother of God (The Megalochari)
Recorder Road, Norwich, Norfolk NR1 1NR

am gasit aceaste adresa  pe un site cu bisericile ortodoxe din Anglia:

http://www.hellenicbookservice.com/Theology/orthodox%20churches.htm

Un Paste ferict !

Poate voi intalni romani la biserica     cine stie ?!

Sfantul Paste Ortodox in Anglia

Departe de casa ,departe de traditii…stam si tanjim dupa ”atmosfera” pregatirilor pentru intampinarea Sfintei Zi de Paste!Nu spun ca mi-am pierdut traditiile ,spun ca nu este acelasi lucru ca si acasa in Romania,unde ,inainte de Paste casa miroase a prajituri ,a vopsea de oua si miel la cuptor!

Si aici am facut cozonac ,am vopsit oua si am cumparat miel,dar nu este acelasi lucru !Traiesc intr-o socitate in care Sfantul Paste este o zi ca toate celelalte,intr-o societate unde se merge la biserica din snobism sau interes…sau pentru ca scoala ti-o cere,nu pentru ca persoana isi doreste sa mearga la biserica!(asta e ceea ce vad eu ca se intampla aici)

Nu ma plang,ci doar sunt nostalgica …nu ma plang,doar imi este dor de casa,de Romania!De atmosfera care exista in apropierea sfintelor sarbatori,a Craciunului ,a Sfantului Paste…mi-e dor de mirosul florilor de liliac,care abunda in aceasta perioada….

Aici,de Craciun gasesti felicitari cu iepurasi si ghiocei ,iar in apropierea Pastelui vezi filme cu tema ”Mos Craciun”!Are vre-un sens?!

Un Paste fericit si linistit tuturor!

Hristos a inviat!

Sfantul Gheorghe

Sfântul Gheorghe sau George (versiuni: Georgiu , Georz, Giurgiu, Iorgu; din greacă “Georgios”, «agricultor»; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303) este un sfânt megalomartir, pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 23 aprilie. Este de asemenea ocrotitorul Armatei Romane.

De asemenea este patronul Angliei, al Georgiei si al Moscovei. In Lituania, Sfintul Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar in unele regiuni ale Spaniei ziua sfintului se serbeaza cu mese bogate si cu daruri.

Legenda

Alăturându-se armatei romane şi parcurgând ierarhia militară, Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sfântul Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din porunca împăratului, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roata, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otravită, bătaia cu vene de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.

Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a îndura durerea, au părăsit vechii idoli păgâni, îmbrăţişând Creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvărşită de Sfântul Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând corpul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe Împărăteasa Alexandra să îmbrăţişeze credinţa în Iisus Hristos. Respingând oferta împăratului (de a renunţa la creştinism în schimbul unor înalte onoruri), Diocleţian a poruncit decapitarea Sfântului Gheorghe şi a soţiei sale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_din_Cappadocia

La multi ani tuturor celor care poarta acest nume!

Great judoka in need!

”Dear Judo-Friends!

There is this great judo player, Krzysztof Wilkomirski, who was 3rd at the European Championships and 3rd at the World Championships, and who found himself in a difficult situation. His son was born with a very severe and rare heart condition and is fighting for his life. Frank is 6 months old, underwent 5 surgeries and needs 2 more to survive.

Wilkomirski is preparing himself for Olympic Games in Beijing and will compete at European Championships this month.

We are trying to unite judo community to help him and his family to raise money to pay for the surgeries, which are to be performed at a cardiac clinic in Munich.

Please visit our media coverage with the full story and some great judo throws by Wilkomirski
http://www.europeancourier.org/FranekWilkomirski.htm

or:
http://www.filmannex.com/movie/film/659/fr…fights_for_life

We need donations (even small ones are greatly appreciated), but not only. If you own or write a blog, you may help us with promotion of our campaign. You can download the video and embed it in your site.

Let us also know, if you can help in any way.”

Take care,
Sebastian

Baietelul unui mare judoka are nevoie de o operatie. Un forum international de judo  ,judokanii din acest forum,incearca sa colecteze bani pentru a-l ajuta.Vezi  mai multe informatii pe   acest link:

http://judoforum.com/index.php?showtopic=25207

Campionatul European seniori M+F Lisabona-Portugalia 11-13.04.2008

Campionatul European seniori M+F Lisabona-Portugalia (13.04.2008) ”In Portugalia la Lisabona pe durata a trei zile 11-13.04.2008 s-a desfasurat Campionatul European seniori M+F. In prima zi a competitiei au luptat sportivii de la urmatoarele categorii de greutate:la feminin -48, -52, -57, si masculin -60, -66. Romania a fost reprezentata la -48 kg de Dumitru Alina, la -52 kg de Aluas Dinea Ioana, la -57 kg de Caprioriu Corina Oana si la -66 kg de Fasie Dan. Delegatia Romaniei a obtinut 2 medalii: una de aur prin Alina Dumitru -48 kg si una de bronz prin Aluas Dinea Ioana -52 kg. In a doua zi au luptat sportivii de la categoriile -63 kg, -70 kg feminin si -73 kg, -81 kg masculin. Romania a fost reprezentata de Bastea Claudiu la -73 kg si Halas Marian la -81 kg.Din pacate nu s-a obtinut nicio medalie. Ultima zi a Campionatului European a adus pe tatami sportivii de la categoriile -78 kg, +78 kg feminin si -90 kg, -100 kg, +100 kg masculin. Tara noastra a fost reprezentata in a treia zi a competitiei de Barbulescu Bogdan -90 kg si Brata Daniel -100 kg. Din pacate acestia nu au obtinut nicio medalie.” Info : FRJ

Romania/Sefii de Stat

Numele de România provine de la român, cuvânt derivat din latinescul romanus (roman). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din romanus (română român/rumân) este menţionat începând cu secolul XVI de către mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare din 1521 (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care anunţă primarul Braşovului despre un atac iminent al turcilor. Acest document este, de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de Ţara Rumânească.

În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent “Romania” în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie numit “Romania”, propunere neacceptată însă. Numele “Romania” este utilizat de asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi romanice.

O hartă ipotetică a Rumâniei (România) din 1855, de Cezar Bolliac

Până în secolul XIX a predonimat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirea de Rumânia în loc de „România”, precum şi endonimul de „rumâni” a locuitorilor săi. Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: Rumänen/Rumänien (germ.), Roumains/Roumanie (franceză), Rumanians/Rumania (denumirea învechită din limba engleză), Rumuni/Rumunija (în limba sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi” până în ziua de azi, chiar dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În trecut, toţi românii erau numiţi de către străini drept „vlahi”.

[modifică] Istorie

Pentru detalii, vezi articolul istoria Românieivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Graniţele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în regiunea Dunării de Jos sunt semnalaţi geţii, iar în ţinuturile Banat şi Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord – Carpaţii Păduroşi, în sud – munţii Haemus (Balcani), în vest – confluenţa râului Morava cu Dunărea mijlocie, în est – râul Bug.

După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în patru apoi în cinci formaţiuni politice. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.

Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea reşedinţa la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă era mai bine organizat. Domnia sa reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dacilor, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene). Datorită agravării pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă două războaie cu romanii conduşi de împăratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor războaie, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.

Decebal – pe Columna lui Traian

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane. În anul 271, împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata din Dacia. Cea mai mare parte a populaţiei romanizate rămâne la nord de Dunăre. Avem dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre. Aşezări daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă. Vechi centre urbane sunt : Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la E. şi S. de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor şi comerţul. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman, după 271. În timpul împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată ,,stăpânire” romană la Nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la N. Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Din limba latină – provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică – Basilica; Dumnezeu – Domine Deus; Duminică – Dies / Dominica; înger – angelus. Aşadar romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în sec. IV-VI. Autohtonii se integrează definitiv şi deplin romanităţii orientale.

Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în Istoria românilor, publicată în parte postum, că poporul român s-a format “între Carpaţii beşkizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră.” Această constatare este făcută şi de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula etnografică românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi. Părintele Dumitru Stăniloaie observă că romanizarea – subiectul unor dezbateri vaste – s-a realizat în primul rând prin Creştinarea traco-ilirilor, proces care determina şi romanizarea şi deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor creştine. Aşadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. După retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată, latinofonă. A doua sinteză se produce la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în sec. VII. Consecinţele aşezării slavilor la sud de Dunăre sunt importante. Are loc separarea latinităţii din Pen. Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre – majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunăre, populaţia romanică mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor două sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului VIII. Tot de la sfârşitul secolului VIII putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia au concurat trei elemente: substratul – daco-moesic (c. 10 %); stratul – latin (c. 60 %); adstratul – slav (c. 20 %).

În acea perioadă numele Dacia a continuat să se folosească pentru două provincii romane sud-dunărene (din Serbia şi Bulgaria de astăzi), dar şi pentru teritoriul de la nord de Dunăre. În acelaşi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee se încetăţenea termenul de “Romania”, de la care vine şi numele actual de România.

Ştefan cel Mare

Invazia slavă din secolul al VII-lea va avea şi efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atestă că Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii si bulgarii vor separa astfel pe românii de la sudul de Haemus (Munţii Balcani), de cei din nord. Separarea va cunoaşte o serie de întreruperi şi mişcări de “unificare”, ca cea a Asăneştilor* (sec. XII-XIII), care împreună cu bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-bulgară, ortodoxă, pe vector nord si nord-vest, distrus definitiv de marile invazii tătare, apariţia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea organizării Transilvaniei şi ocupaţia otomana. Românii sudici şi vestici vor rămâne astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, aprute în evul mediu, din cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor. Alte ramuri ale poporului român – românii din Dalmaţia şi Istria,… cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz – vor dispărea aproape total.

În Evul Mediu, populaţia de pe teritoriul actual al României trăia în două formaţiuni statale distincte: Ţara Românească şi Moldova – dar şi în Transilvania, Ungaria, Banat, Crişana, Maramureş. Unele teorii indică ideea că statul medieval “Ţara Românească” a fost fondat de o dinastie cumană, împinsă spre vest şi sud de mongoli (şi tătari). Predecesorul lui Basarab I, tatăl sau bunicul său, se pare că a fost Tich-homir, principe cuman, probabil, legendarul “Negru-Vodă”. Astfel că descendenţii lui Basarab, chiar şi Vlad Ţepeş, cel “pictat” extrem de “negru” (la a 7-a generaţie) ar putea fi consideraţi descendenţi ai cumanilor. Despre episcopia catolică cumană de Focşani din anii 1200 se ştie încă prea puţin^{[necesită citare]}. În secolul al XVIII-lea, primele două (Moldova 1711, Ţara Românească 1716) au fost vasale Imperiului Otoman, dar aveau autonomie internă, perioada cunoscută ca perioada domnitorilor fanarioţi. Transilvania aparţinea Ungariei, apoi Imperiului Otoman, apoi Imperiului Austro-Ungar, dar având de asemenea o autonomie largă.

Alexandru Ioan Cuza

Harta României Mici (Vechiul Regat)

Teritoriile populate de români înaintea unirilor din anul 1918

Harta României Mari

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţării Rumâneşti), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depăşit de introducerea unei case domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881, regi. România a devenit independentă în urma participării la războiul ruso-turc din 1877 – 1878, odată cu Muntenegru şi Serbia.

Ţara îşi va mări teritoriul ca urmare a celui de-al doilea război balcanic, când în urma Păcii de la Bucureşti (1913) se obţine Cadrilaterul şi a Primului Război Mondial, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt obţinute, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii “autodeterminării naţiunilor” (principiile wilsoniene, cu iniţiative locale şi plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918-1919).

Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa au fost încorporate Uniunii Sovietice în 1940, recuperate în anul 1941 şi apoi din nou încorporate în Uniunea Sovietică în anul 1944, iar astăzi se află în componenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România va deveni o ţară comunistă sub influenţa Uniunii Sovietice – contracarată, după cca. 1965, de o variantă autohtonă de regim comunist, ocazional, în probleme de politică externă, în opoziţie cu URSS. Regimul a rămas îndepărtat de orice altă tentativă de reformă internă, întorcându-se la abordări dogmatice autoritare, cu manifestări represive, pe măsură ce era confruntat cu politicile de Perestroika. În decembrie 1989, la capătul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul politic comunist s-a prăbuşit.

Numele ţării a fost Republica Populară Romînă (cu î din i, din 1953 până în 1964, scris prescurtat RPR, 1947-1965) şi Republica Socialistă România, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965-1989). Numele actual, România, datează din 1862. Regimul comunist din România, duce la alterarea vieţii politice, economice, sociale şi morale, a învăţământului, ştiinţei, culturii. Regimul dictatorial este înlăturat în urma revoltei populare din decembrie 1989 . Consiliul Frontului Salvării Naţionale , care a preluat puterea în decembrie 1989, proclamă renunţarea la comunism, schimbarea numelui ţării (în România) ,pluripartitismul, trecerea la economia de piaţă, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului. După încheierea Războiului rece în 1989, România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Europa, a aderat la NATO în 2004 şi a aderat la Uniunea Europeană. Alegerile parlamentare din 2004 au fost câştigate de Coaliţia PSD+PUR. Dar PUR părăseşte alianţa şi îşi schimbă numele în Partidul Conservator. Alegerile prezidenţiale sunt câştigate de candidatul Alianţei Dreptate şi Adevar: Traian Băsescu. Călin Popescu Tăriceanu formează un guvern de coaliţie format din: Alianţa Dreptate şi Adevăr+Uniunea Democrată a Maghiarilor din România+Partidul Conservator. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat de reprezentanţii statelor membre şi cei ai ţărilor aderente în Luxemburg, la Abaţia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, după ratificarea sa de către cele 25 de state ale Uniunii Europene. România este republică parlamentară . Tot în 2007 preşedintele Traian Băsescu este suspendat, dar este reales de popor. Câteva săptămâni mai târziu Alianţa Dreptate şi Adevăr se destramă.

[modifică] Şefi de stat ai României

Pentru detalii, vezi articolul [[]]vezi articolele domnitori români şi lista şefilor de stat ai Românieivezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Vlad Ţepeş

Mihai Viteazu

	Nume	Titlu	Perioada
Principatele Unite Moldova şi Ţeara Românească (1859-1862) / Principatul României (1862-1878)	Alexandru Ioan Cuza	Principe al Principatelor Unite Moldova şi Ţeara Românească (1859-1862) / Principe al României (1862-1866)	24 ianuarie 1859 – 11 februarie 1866
	Locotenenţa Domnească(membri: Lascăr Catargiu, gen. Nicolae Golescu, col. Nicolae Haralambie)	Locotenent Domnesc (titulatura individuală a membrilor)	11 februarie 1866 – 10 mai 1866
	Carol I	Principe al României	10 mai 1866 – 10 mai 1881
Regatul României (1878-1947)	Carol I	Regele Românilor	10 mai 1881 – 27 septembrie 1914
	Ferdinand I	Regele Românilor	28 septembrie 1914 – 20 iulie 1927
	Mihai I	Regele Românilor (minor, cu un Consiliu de Regenţă format din Principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Gheorghe Buzdugan; la 9 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a fost înlocuit de Constantin Sărăţeanu)	20 iulie 1927 – 8 iunie 1930
	Carol al II-lea	Regele Românilor	8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940
	Mihai I	Regele Românilor	6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947
Republica Populară Română (1947-1952 şi 1964-1965) / Republica Populară Romînă (1952-1964)	Prezidiul Provizoriu al Republicei Populare Române[3] (membri: Constantin I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi)	Membru al Prezidiului Provizoriu al Republicei Populare Române (titulatura individuală a membrilor)	30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948
	dr. Constantin I. Parhon	Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române[4]	13 aprilie 1948 – 2 iunie 1952
	Dr. Petru Groza	Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (1952) / Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne[5] (1952-1958)	2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958
	Ion Gheorghe Maurer	Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne	11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961
	Gheorghe Gheorghiu-Dej	Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne[6] (1961-1964) / Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române (1964-1965)	21 martie 1961 – 19 martie 1965
	Chivu Stoica	Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române	24 martie 1965 – 21 august 1965
Republica Socialistă România (1965-1989)	Chivu Stoica	Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România[7]	21 august 1965 – 9 decembrie 1967
	Nicolae Ceauşescu	Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România	9 decembrie 1967 – 28 martie 1974
	Nicolae Ceauşescu	Preşedintele Republicii Socialiste România[8]	28 martie 1974 – 25 decembrie 1989
România (din 1989)	Ion Iliescu	Preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale[9]	27 decembrie 1989 – 9 februarie 1990
	Ion Iliescu	Preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională[10]	9 februarie 1990 – 20 mai 1990
	Ion Iliescu	Preşedintele României[11]	20 mai 1990 – 17 noiembrie 1996 (reales la 11 octombrie 1992)
	Emil Constantinescu	Preşedintele României	17 noiembrie 1996 – 20 decembrie 2000
	Ion Iliescu	Preşedintele României	20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004
	Traian Băsescu	Preşedintele României	21 decembrie 2004 – 20 aprilie 2007 (suspendat de Parlament cu 322 de voturi “pentru”)
	Nicolae Văcăroiu	Preşedinte interimar al României	20 aprilie 2007 – 23 mai 2007 (potrivit Constituţiei din 1991, fiind Preşedinte al Senatului României, poate să ocupe interimar funcţia de Preşedinte al României)
	Traian Băsescu	Preşedintele României	din 23 mai 2007 – (reconfirmat prin referendum cu 74%; prezenţă la vot 44%)

Imperiul Otoman

Ottoman Empire

From Wikipedia, the free encyclopedia

Jump to: navigation, search

Ottoman Empire Osmanlı İmparatorluğu دولت عالیه عثمانیه Devlet-i Âliye-yi Osmâniyye Sublime Ottoman State ← 1299 – 1922 → Flag Coat of arms Motto دولت ابد مدت Devlet-i Ebed-müddet (“The Eternal State”) Anthem Ottoman imperial anthem Borders in 1683, see: list of territories Capital Söğüt (1299–1326) Bursa (1326–1365) Edirne (1365–1453) İstanbul (1453–1922) Government Monarchy Sultans - 1281–1326 (first) Osman I - 1918–22 (last) Mehmed VI Grand Viziers - 1320–31 (first) Alaeddin Pasha - 1920–22 (last) Ahmed Tevfik Pasha History - Foundation 1299 - Interregnum 1402–1413 - 1. Constitutional 1876-1878 - 2. Constitutional 1908-1918 - Partition November 17, 1922 Area - 1680 5,500,000 km² (2,123,562 sq mi) Population - 1856 est. 35,350,000 - 1906 est. 20,884,000 - 1914 est. 18,520,000 - 1919 est. 14,629,000 Currency Akçe, Kuruş, Lira Timeline of the Ottoman Empire

The Ottoman Empire (1299–1922) (Old Ottoman Turkish: دولت عالیه عثمانیه Devlet-i Âliye-yi Osmâniyye, Late Ottoman and Modern Turkish: Osmanlı Devleti or Osmanlı İmparatorluğu), was a multi-ethnic and multi-religious Turkish-ruled state. The state was known as the Turkish Empire or Turkey by its contemporaries; see the other names of the Ottoman State. It was succeeded by the Republic of Turkey, which was officially proclaimed in 1923.

At the height of its power (16th–17th century), it spanned three continents, controlling much of Southeastern Europe, the Middle East and North Africa, stretching from the Strait of Gibraltar (and, in 1553, the Atlantic coast of Morocco beyond Gibraltar) in the west to the Caspian Sea and Persian Gulf in the east, from the edge of Austria, Slovakia and parts of Ukraine in the north to Sudan, Eritrea, Somalia and Yemen in the south. The Ottoman Empire contained 29 provinces, in addition to the tributary principalities of Moldavia, Transylvania, and Wallachia.

http://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_Empire

The end of the Ottoman Empire

Main article: Fall of the Ottoman Empire

The Ottoman Empire bowed out of the First World War with the signing of the Armistice of Mudros on 30 October 1918. This was followed 13 days later with the occupation of Constantinople. Under the terms of the Treaty of Sèvres, Ottoman Empire lost its Middle Eastern territories which became mandates of Britain and France. Large areas of southern and western Anatolia became an Italian zone of influence. Almost all of Thrace was ceded to Greece, which also gained a protectorate over Smyrna. The Straits and Sea of Marmara were given to the Allied powers as an international zone. Armenia was recognized as an independent state. Britain obtained virtually everything it had sought under the secret Sykes-Picot Agreement it had made with France in 1916 for the partitioning of the Middle East.

The occupation of Constantinople along with the occupation of İzmir mobilized the establishment of the Turkish national movement, and led to the Turkish War of Independence^[17] and the foundation of the Republic of Turkey.

Departure of Mehmed VI, last Sultan of the Ottoman Empire, 1922

The Turkish national movement, under the leadership of Mustafa Kemal (Atatürk) resulted in the creation of the Grand National Assembly of Turkey (Türkiye Büyük Millet Meclisi) in Ankara on 23 April 1920, which refused to recognize the Ottoman government in Constantinople and the invading forces in Turkey. Turkish revolutionaries raised a “people’s army” and expelled the invading Greek, Italian and French forces. They reclaimed the Turkish provinces which were given to the Republic of Armenia with the Treaty of Sèvres, and threatened the British forces controlling the Straits. Turkish revolutionaries eventually reclaimed the Straits and Constantinople, and abolished the Ottoman sultanate on 1 November 1922. The last sultan, Mehmed VI Vahdettin (1861–1926), left the country on 17 November 1922, and the Republic of Turkey was officially declared with the Treaty of Lausanne on 24 July 1923. The Caliphate was constitutionally abolished several months later, on 3 March 1924. the Sultan and his family were declared persona non grata of Turkey and exiled. Fifty years later, in 1974, the Grand National Assembly of Turkey granted descendants of the former dynasty the right to acquire Turkish citizenship. See also: Ertuğrul Osman V.

The new countries created from the remnants of the empire currently number 40 (including the disputed Turkish Republic of Northern Cyprus).

The fall of the Ottoman Empire can be attributed to the failure of its economic structure; the size of the empire created difficulties in economically integrating its diverse regions. Also, the empire’s communication technology was not developed enough to reach all territories. In many ways, the circumstances surrounding the Ottoman Empire’s fall closely paralleled those surrounding the fall of the Roman Empire, particularly in terms of the ongoing tensions between the empire’s different ethnic groups, and the various governments’ inability to deal with these tensions. In the case of the Ottomans, the introduction of a parliamentary system during the Tanzimat proved too late to reverse the trends that had been set in motion.

Other link: http://www.theottomans.org/english/index.asp

Imperiul Otoman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Devlet-i Aliye-i Osmaniye
دولتِ عَليه عُثمانيه

Steagul Otoman Stema Otomană
Deviză naţională (limba turcă otomană)	Devlet-i Ebed-müddet (“Statul veşnic”)
Imperiul Otoman în momentul de maximă putere
Limba oficială	turca otomană
Capitala	Bursa (1335 – 1365), Edirne (1365-1453), İstanbul (1453-1922)
Imnul imperial	Imnul imperial otoman
Suverani	Padişahii din dinastia Osmanli
Populaţia	circa 40 de milioane
Suprafaţa	6,3 milioane km² (1902; maximum 19.9 milioane km² (estimare pentru anul 1595)
Întemeierea	1299
Dispariţia	29 octombrie 1923
Monedă	Akçe, Kuruş, Lira

	Istoria Imperiului Otoman
Periods:
Ascensiunea (1299–1453)
Propăşirea (1453–1683)
Stagnarea (1683–1827)
Declinul (1828–1908)
Dispariţia (1908–1922)
Vezi şi:
Căderea Constantinopolelui (1453)
Războaiele ruso-turce (1633-1917)
Epoca Lalelei (Epoca Tanzimat (1839-1876)1718–1730)

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: دولتِ عَليه عُثمانيه, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, “Sublima Poartă Otomană”, limba turcă modernă: Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu) a fost o supraputere imperială, care şi-a manifestat dominaţia în zona mediteraneană şi care a existat din 1299 până în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat şi mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menţiona şi titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor şase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului şi vestului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopol, (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene simţindu-se ameninţate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniană.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante locuri ale antichităţii clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, râul Nil, Muntele Predicii şi dealul Golgota.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otoman

Lebada Neagra/The black swan

Acum doua zile am trecut prin Whittlingham Lane,Country Park Lake.Pe malul lacului am vazut cateva lebede,gaste canadiene si cateva rate salbatice…Dar undeva ,mai departe spre mijlocul lacului ,am zarit ceva extraordinar lebada neagra,care isi ascunsese capul sub aripa,ferindu-l de ploaia marunta si sacaitoare!Era singura pe mijlocul lacului,de parca nimeni nu o dorea prin apropiere!

O pasare rara si gratioasa-Cygnus Atratus-a fost descoperita in 1657 de Willem de Vlamingh.In Australia ,lebada neagra,a devenit pasarea oficiala a tarii!Ele mai pot fi vazute in Tazmania si Noua Zeelanda.

Contra Atacuri in Judo dupa Neil Ohlemkamp

             
COTRA  ATACURI   -preferatele mele:

    Tehnica:Ashi Guruma   Contra atac : Nidan Ko Soto Gari
           De Ashi Harai  ———-               Tsubame Gaeshi
           Hane Goshi     ———–               Ushiro Goshi sau Utsuri Goshi sua Yoko Guruma
           O Goshi             ————-          Ushiro Goshi sau Tani Otoshi sau Yoko Guruma(preferata mea)
           O Soto Gari    ————               O Soto Gaeshi,Ura Nage  sau O Soto Makikomi
           O Uchi Gari   ————                O Uchi Gaeshi sau Nidan Ko Soto Gari
           Sumi Gaeshi ———–                  O Uchi Gari
           Uchi Mata      ————-               Uchi Mata Sukashi,Nidan Ko Soto Gake …
           Ura Nage       ————–               Uchi Mata,O Uchi Gari